În anul 1990 România avea 33 de fabrici de zahăr care erau întinse în toată România. La acel moment țara noastră nu importa deloc acest produs, eram exportatori. Zahărul românesc ajungea în toată lumea, obțineam pe el valuta cu care cumpărăm tehnologie ca să deschidem noi fabrici.
Astăzi au mai rămas doar 2 fabrici și acelea străine. Restul au fost falimentate de către partidele politice sau au fost cumpărate de concurență și închise.
Tehnica este una simplă: cumperi concurența ca să o închizi. Apoi crești prețul la produs și românii nu au ce face decât să cumpere la un preț exagerat de mare.
Dacă ne vom uita pe rafturile magazinelor vom vedea că pe zahăr nu mai scrie Fabricat în România asta deși denumirea lasă această impresie. Ca să ascundă adevărul se scrie că este produs în Uniunea Europeană.
Ultimele 2 fabrici urmează să fie închise și ele, deși sunt profitabile. Statul român ar trebui să le preia și să le ofere în administrare către cultivatorii români. Ei știu mai bine ce este de făcut.
Zahărul românesc este dulce, de calitate. Acum importăm 80% din cantitatea de zahăr.
Vorbim despre impresionanta cantitate de 400 de milioane de kilograme anual. Vorbim despre importuri în valoare de aproape jumătate de miliard de euro.
Pentru importuri trebuie valuta și cum nu avem valută trebuie să ne împrumutăm. Bine, vă întrebați cât va putea merge schema cu împrumutul: până vor cere ceva la schimb, adică terenuri, fabrici, industria energetică, gazul românesc.
