Este de la sine înțeles că România are nevoie de investiții. Dacă mai era nevoie de o confirmare în acest sens, pandemia a demonstrat încă o dată lipsa cronică de investiții la nivelul întregii țări, mai ales în domeniu infrastructurii (de transport, de sănătate, educațională, informatică).
În orice domeniu, investițiile pot fi privite că un stimul. În plan social, investițiile joacă rolul important în ocuparea forței de muncă, în îmbunătățirea calității vieții.
Implementarea unor proiecte sau programe de investiții antrenează modificări pe piața muncii, creând o nevoie suplimentară de forță de muncă în sectoarele care pregătesc și realizează acțiuni investitionale. Aceasta are ca efect imediat, sau într-o perspectivă mai mult sau mai puțin îndepărtată, atenuarea presiunii factorilor generatori de șomaj.
Toate acestea au nevoie de un cadrul legislativ reglementat care să permită unităților administrativ teritoriale să promoveze obiectivele de investiții în domeniile eligibile. Întreaga populație trebuie să aibă acces la serviciile esențiale. Toți românii trebuie să simță o creștere a calității vieții. Iar riscul depopulării în comunitățile subdezvoltate trebuie evitat.
Așa cum ne-au obișnuit, PSD, PNL și UDMR și USR au transformat un proiect bun de lege (Programul național de investiții „Anghel Saligny”) într-un proiect prost aplicat în care administrațiile partidelor aflate la guvernare sunt principalii beneficiari.
Alocarea discreționara pe criterii politice fară a exista norme clare și obiective pentru alocarea fondurilor trebuie să dispară.
