România avea înainte de 1990 o industrie de armament foarte puternică și care asigura nu doar piața internă cu tehnică militară dar se furnizau produse și pe piața internațională.
La schimb țara noastră obținea materii prime necesare industriei naționale.
Astăzi majoritatea acestor companii au fost distruse, licențele au fost pierdute, iar marii producători de talie mondială nu sunt prezenți.
Romarm, compania de stat care gestionează industria de armament a României, este pe profit însă acesta rămâne redus.
Cele mai profitabile uzine din cele 15 deținute de Romarm sunt, în general, cele care produc muniție sau arme de infanterie de mici dimensiuni, în timp ce fabricile care produc armament mai sofisticat, precum vehicule de luptă, fie au profit mic, fie merg pe pierdere.
Cea mai profitabilă filială a Romarm este Electromecanica Ploiești, cu un profit preconizat de 8,371 milioane de lei, obținut din producția de rachete a fabricii, unica producătoare din România.
Ca profitabilitate se remarcă și Uzina Mecanică Mija, cu 4,4 milioane lei, bani obținuți din fabricarea de bombe pentru avioare, plăci de mine antitanc și grenade.
Armamentul cel mai sofisticat produs de Romarm este reprezentat de tancurile TR-85, realizate la Uzina Mecanică București. Însă UMB are o cifră de afaceri mică, având venituri de 38,3 milioane lei, iar cheltuieli de 37,7 milioane. Astfel că profitul limitat de numai 578.000 lei este explicabil prin lipsa comenzilor și prin faptul că uzina se limitează doar repararea sau modernizarea blindatelor aflate deja în uz.
Armata română nu comandă armament realizat de industria națională. De ce? Pentru că o companie de stat nu poate da șpagă.
Guvernul ar putea pune condiții partenerilor internaționali care ne furnizează tehnică militară ca să o producă în România, în acest fel industria românească de armament s-ar moderniza, am putea realiza produse care să fie competitive pe piața internațională.
Nu ar trebui să fie greu să fie identificate câteva companii mari din america care să vină să investească în România, însă politicienii se ocupă mai degrabă de combinații și de delapidarea banului public decât de identificarea de investitori.
