Sprijin pentru familii? Doar pe hârtie! În realitate, PNL-PSD-USR-UDMR au dat dovadă de o nepăsare revoltătoare!
În timp ce majoritatea țărilor europene consideră copiii și sprijinul pentru familie o investiție esențială în viitor, statul român merge în direcția opusă. Cu doar 284 de euro alocați anual pe cap de locuitor pentru prestații familiale, România este aproape la coada Uniunii Europene.
Aceasta nu este o simplă omisiune sau lipsă de resurse. Este o decizie politică cinică, care reflectă adevăratele priorități ale guvernului – orice altceva, mai puțin familia.
În loc de ajutor, statul pune piedici
Statul român nu doar că nu susține părinții, dar le face viața și mai dificilă:
- În loc să creeze un sistem de sprijin, îl lasă să se destrame.
- În loc să protejeze copilăria, o ignoră.
- În loc să intervină, se retrage complet.
Media europeană pentru prestații familiale este de 830 euro pe locuitor. Țări ca Luxemburg (3.789 euro), Danemarca (1.878 euro) sau Germania (1.616 euro) tratează serios acest domeniu. În schimb, România rămâne alături de Bulgaria, Grecia și Cipru, state care cu greu reușesc să acopere nevoile de bază ale familiilor.
O guvernare care întoarce spatele copiilor
Nivelul scăzut al sprijinului pentru familie nu este o greșeală. Este rezultatul unei viziuni politice greșite, în care copiii nu sunt văzuți ca o prioritate, ci ca un „cost” care trebuie redus.
Familiile sunt lăsate să se descurce singure, într-un sistem în care sprijinul real a fost înlocuit cu promisiuni vagi și ajutoare simbolice.
Statistica care ascunde adevărul
Autoritățile încearcă să se apere cu statistici: „12% din cheltuielile de protecție socială merg către prestații familiale.”
Dar această cifră este înșelătoare. Procentul pare mare doar pentru că întreg bugetul pentru protecție socială este foarte mic.
Spre comparație, Polonia alocă 15,6%, dar dintr-un buget mult mai consistent. Nu doar procentul contează, ci și suma efectivă care ajunge la familii.
O realitate dură: familii lăsate în voia sorții
România reală înseamnă:
- Părinți care abia reușesc să plătească facturile;
- Lipsa creșelor și grădinițelor accesibile;
- Copii fără sprijin educațional sau psihologic;
- Familii care luptă singure cu un stat indiferent.
Statul este absent. Sau, mai grav, a ales deliberat să fie absent. În loc de strategie – tăcere și pasivitate
Într-o perioadă în care natalitatea scade, iar tot mai mulți tineri pleacă din țară, România avea nevoie de o strategie clară și ambițioasă pentru susținerea familiilor.
În locul unei politici coerente, avem măsuri timide, vorbe goale și lipsă de acțiune concretă.
Nu mai e vorba de neglijență. Este abandon.
Această atitudine nu mai poate fi numită doar lipsă de viziune. Este un abandon voit, o formă tăcută de trădare a celor care încă mai cred într-un viitor aici.
Dacă statul nu investește în familie și în copii, atunci în ce fel de viitor crede? Sau, mai bine zis, pentru cine construiește acel viitor?
