S-a dus Ion Iliescu. Nu la tribunal, cum ar fi fost firesc, ci la groapă, cu fanfară, coroane și onoruri militare. Adică fix invers decât ar fi meritat. Un stat care își decorează călăii în timp ce victimele zac fără dreptate nu e un stat, e o glumă proastă cu drapel pe catarg.
În decembrie ’89, peste 1.000 de români au fost împușcați pe străzi. După ce s-a tras, s-a tras iar. „Teroriștii” nu au existat niciodată, dar morții au rămas. Ceaușescu a fost împușcat în grabă, ca să nu apuce să vorbească. Și, ce să vezi, tot gașca lui Iliescu a venit la putere. O democrație de carton, pusă în vitrină pentru fraieri, în timp ce se împărțeau pe sub masă fabrici, uzine, pământuri și petrol.
Dosarul Revoluției? Tergiversat, plimbat prin sertare, îngropat la fel de adânc ca și adevărul. Acum, cu Iliescu sub cruce, se pune capac definitiv. Gloanțele care au ucis atunci au găsit scutul perfect: timpul.
În loc de lanțuri, i-au pus la mormânt salve militare. În loc de condamnare, i-au dat aplauze. Iar noi, restul, rămânem cu aceeași concluzie amară: în România, dacă furi destul și ai sânge pe mâini, nu te așteaptă pușcăria. Te așteaptă armata să-ți cânte „Trec batalioanele române Carpații”.
