(Când oamenii devin fiare și autoritatea e abuzivă)
Colonel (r.) Florin Șinca
Rândurile care urmează se întemeiază în special pe ceea ce ne-a lăsat scris Ion Ghica (1816-1897), om politic liberal, scriitor, economist, senator și deputat, prim-ministru, ministru de Interne (1866-1867 și 1870-1871). Este, cred, importantă mărturia lui, întrucât a fost un om cu carte și îndeosebi contemporan cu ceea ce poporul a numit ,,Ciuma lui Caragea” din 1812-1813.
Nu lipsită de importanță este opinia lui cu privire la Constituție și la starea de fapt din țară: ,,…vedem abuzul, nedreptatea, violența și apăsarea dând piept voinicește cu dreptatea și cu legea și îngenunchindu-le la pământ.” (M.Șerbu, C.Gheorghe) E tot ca acum: pentru apărarea unui drept se încalcă alte drepturi și libertăți, se învrăjbesc oameni, se manipulează, iar rezultatul se va vedea peste câțiva ani.
Domnia despre care vorbim, în care a venit și molima, este în vremea lui Ioan Caradja (Caragea), domn al Țării Românești în perioada 1812-1818. Este spre finalul de un veac al domniilor fanariote, adică al încălcării de către turci a obiceiului Moldovei și Munteniei, de alegerea a domnului dintre boierii țării. Acum domnul se numește dintre grecii cartierului Fanar din Istanbul (Constantinopol).
,,Sosirea acestui domn la București a fost semnalul a mari calamități pentru țară.” Așa îi scria, la mică distanță, în 1879, amicului său, Vasile Alecsandri, ministrul de Interne, boierul Ion Ghica, cel cu capelă și conac la Ghergani, județul Dâmbovița. În noaptea ce a urmat venirii de la Constantinopol a fanariotului, a ars până la temelie Curtea domnească de pe Dealul Spirii, pe unde e acum Palatul Parlamentului, iar de atunci numele locului a rămas Curtea arsă. A doua zi, pe 13 decembrie, a început a se răspândi molima ciumei. Fusese adusă, ca de atâtea ori în istorie, de alaiul cu care vodă venise însoțit de la Țarigrad. De obicei, turcaleții veniți nu intrau în oraș, ci aveau bivuacul lor în zona de azi a Căii Șerban Vodă, dar acum, după ce au luat pungile cu aur, ne-au adus și un ,,cadou”.
Mureau cam 300 de oameni pe zi, iar în total s-au stins în toată Muntenia cam 90 000 de români, mai mult de jumate fiind în București. Hoții își atârnau un șervet roșu de gât și umblau la casele boierești, strigând că e ciumă, prăduind scule și argintărie și bogăție. Ei avuseseră boala ,,de două-trei ori” și aruncau țoale de ciumați în curți, pentru a speria și alunga proprietarii. Agia nu mai făcea față jafurilor. Cadavrele sau doar muribunzii erau adunate de cioclii de pe ulițele Bucureștilor și duse cu căruțele pe câmpul Dudeștilor și la Cioplea, într-un fel de loc ferit de carantinare (lazaret), dar și la gropile cu var, că de aici vine numele cartierului Balta Albă. ,,Rareori ciumatul ajungea în viață pe câmpul ciumaților. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile!…” (I.Ghica) Alții, în agonie, erau aruncați pe câmpul înghețat și ,,cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaietele”. Peste toate, a apărut și ,,dreptatea proprie”. La o nuntă, mireasa, lovită de ciumă chiar acum, urma să fie luată cu sila de cioclii, fără pic de urmă de umanitate. Atunci mirele s-a împotrivit, dar cei aflați sub ordin n-au cedat. Se petreceau ,,scene oribile, neomenoase și bestiale”. În încăierare, ciumații au omorât cu parii zece cioclii!
Boierii luaseră de îndată drumul Prahovei și al Teleajenului, cu puținul pe care-l încărcaseră în căruțe, către Câmpina și unii spre Transilvania și orașul vuia de urletele câinilor rămași fără stăpân.
Jafurile, abuzurile și chiar crimele se țineau lanț. Abia târziu stăpânirea a luat hotărârea de a tocmi câțiva vătășei care să însoțească pe nebunii și apucații de cioclii, care umblau din casă în casă. Într-un raport, unul dintre ei a scris: ,,Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am mai putut prinde.” Peste tot se auzeau strigăte: ,,Păziți, la o parte, că vin cioclii cu morții!” (dascălul I.Dobrescu)
Purificarea se făcea cu fum de bălegar, cu un hârdău de apă și o strachină cu oțet.
După ce molima a trecut, în București s-au ridicat multe case din jefuirea chiaburilor și a boierilor! Erau – cum am spune azi – ,,îmbăgățiții tranziției”, sau cum ar fi spus istoricii de după primul război mondial, îmbogățiții de război.
Boala s-a potolit după un an. Lumea s-a pornit pe nunți, grâul nu mai mergea la export și pâinea se ieftinise (nu uităm că abia după 1829 noi puteam exporta și în alte țări decât Imperiul Otoman).
În vremea molimei, vodă s-a retras în codru, în dealul Cotrocenilor, la mănăstirea de aici. Pentru siluiri și sperietori îl avea pe aga (șeful poliției). Și-a luat secretar elvețian, F.Recordon. Când îi plăcea vreo nevastă, surghiunea soțul și o lua cu sila, cu arnăuții. Lacomul a mărit enorm fiscalitatea, a inventat pentru femeile de moravuri ușoare ,,birul femeilor rele” sau al chiramelelor și pentru pușcăriași ,,birul temniței” (C.C.Giurescu). După ce-a jefuit țara, dând zaiafeturi, mărind birurile și darurile pentru slujbe (mitele), Caragea s-a suit în rădvan zicând că pleacă la Băneasa și dus a fost la Brașov, taman în ziua când capugiul venea să-l mazilească sau să-i taie capul. De aici, a ajuns la Pisa, cu bănetul ce-l strânsese și în vreme de molimă.
Nu-i așa că găsiți asemănări cu vremea cumplită de acum?
