de Ovidiu Tânjală
Vinul de Porto este un vin căruia i se întrerupe fermentarea adăugându-se alcool fapt ce-i conservă conținutul de zahăr, în cele din urmă rezultând o băutură dulce având un conținut mare de alcool. Produs în Peninsula Iberică, a fost o băutură ieftină, pe placul clasei muncitoare din regiunile mai reci, intoxicația etilică obținându-se mult mai plăcut decât în cazul alcoolului distilat din cereale, fără însă a crește excesiv costurile obținerii acesteia precum se întâmplă în cazul consumului de vin nefortifiat. A fost firesc ca britanicii să vândă postav ibericilor în contrapartidă pentru a putea importa vin de Porto, exemplul de mai sus îl putem regăsi în orice manual de economie, fiind de obicei cuprins în capitolul care tratează diviziunea internațională a muncii. Faptul că astăzi vinul de Porto tinde să fie considerat un vin scump, destinat gusturilor mai rafinate dă măsura modului în care civilizația noastră a evoluat în ultimele două secole și jumătate.
Am trecut cu toții prin nebunia ultimilor doi ani, ani grei în care terorismul Organizației Națiunilor Unite exercitat prin OMS – agenția ONU specializată în chestiuni medicale – s-a revărsat asupra noastră de la Londra la Vladivostok, din Cambera până la Moskova. Excepțiile au fost extrem de puține, Belarus și Suedia sunt printre foarte puținele țări ce-au opus rezistență terorismului medical.
Telefonia mobilă condus la explozia fără precedent a cvasi-inexistentului sistem bancar din Africa Centrală, oameni care altminteri n-ar fi avut acces la servicii bancare pot acum să dispună după cum doresc de puținii bani pe care-i câștigă folosind aplicații bancare integrate cu telefoane mobile. Deși trăiesc în epoca de piatră – telefonul mobil fiind singurul instrument de secol XXI ce-l posedă, folosesc tehnologie informatică și bancară întru totul similară semenilor lor ce trăiesc în cele mai sofisticate centre urbane occidentale sau extrem orientale.
Dl. Cărtărescu pleacă spre Guadalajara pentru a dialoga cu ”o mie de tineri”. Vulgaritatea pare a fi cam la fel în Guadalajara, București sau aiurea, nu ar trebui să ne îndoim valoarea culturală și euristică a demersului în care dl. Cărtărescu este parte.
Vedem pe străzile orașelor noastre din ce în ce mai mulți nepalezi, indieni sau pakistanezi în vreme ce practic nu mai există familie românească care să nu fi pierdut părinți, copii, frați, unchi, mătuși sau nepoți plecați să trăiască și mai ales să muncească în occident. Muncitorii români pun presiune pe salariile muncitorilor din vest în vreme ce salariul muncitorului român este scăzut de oferta venită pe piața muncii dinspre Asia de Sud Est.
În ultimii ani vorbim cu toții despre globalizare, cu toții vorbim într-o perfectă cacofonie despre chestiuni diferite. Confuzia semantică este voită, defel întâmplătoare. Căci pentru muncitorul român globalizarea înseamnă posibilitatea de a găsi la magazin mere ieftine din Polonia sau haine ieftine produse undeva prin Asia deși i se livrează negreșit globalizarea pieței muncii. Politicianul român înțelege prin globalizare pleiada de instituții internaționale precum ONU, UE, NATO etc precum și pleiada de ONG-uri conectate direct la tiparnița de bani, înseamnă posibilitatea de a-și plasa copii în sinecuri prin astfel de instituții în vreme ce pentru așa zișii oameni de cultură globalizarea înseamnă mediul amorf din care cultura înaltă europeană a fost izgonită, înseamnă seminariile organizate în siajul diverselor decizii politice, înseamnă oportunitate pentru aceia cărora cultura europeană le-a fost mereu inaccesibilă deși le este la îndemână să fie sicofanții ideilor politice la modă. Ideologii transgresează toate aceste categorii, înțeleg ce se întâmplă, mențin confuzia, o generează, sunt oameni care înțeleg fenomenele economice și politice, înțeleg unde ne aflăm și știu ce vor să facă din lumea noastră.
Lipsa de respect pentru cuvânt, folosirea neglijentă a vocabularului duce la idei și exprimări confuze, ne înșelăm pe noi înșine de fiecare dată când nu suntem preciși în ce spunem sau nu cerem interlocutorilor precizie în exprimare. Căci putem vorbi de globalizare economică, de globalizare tehnologică, de globalizare politică sau culturală. Putem vorbi de globalizare în multiple domenii, se poate discuta orice cu condiția de a ne referi la același fenomen. Atunci când un liberal și un socialist se declară ca fiind ambii favorabili globalizării ar trebui să insistăm pentru a înțelege ce înseamnă globalizare în viziunea socialistă sau în cea liberală. Căci liberalul înțelege prin globalizare globalizarea economică sau comercială, o înțelege într-un mod prea puțin diferit de modul în care o înțelegea Adam Smith acum două secole și jumătate. Și socialiștii nu au cum să nu fie în favoarea globalizării însă o înțeleg à la Troțki, sunt adică în favoarea globalizării politice.
Da, dacă ne aplecăm mai cu atenție asupra globalizării tehnologice, adică asupra răspândirii fără precedent a tehnologiilor informatice – așa cum am arătat mai sus acestea sunt prezente chiar și în comunități care trăiesc practic la nivelul tehnologic al epocii de piatră, nu doar în regiunile bogate și dezvoltate economic – descoperim că tehnologiile informatice favorizează eroziunea culturilor locale, favorizează globalizarea politică dar și cea economică. Dar așa după cum autorul acestui text a văzut colibe cu antenă la satelit în care trăiau oameni care aveau telefon mobil acesta a trăit ani la rând și în regiuni extrem de dezvoltate economic din Extremul Orient în care oamenii erau neinteresați de globalizarea politică, culturală sau de cea rasială.
Pentru economia acestui text globalizarea culturală, politrucii pseudoculturali precum dl. Cărtărescu sunt epifenomene ale globalizării politice, note de subsol ale unor dezvoltări financiare și politice asupra cărora nu vom insista aici. Să ne asigurăm încă o dată că înțelegem mizele globalizării economice și a celei politice, modul în care ne raportăm cele două tipuri de globalizare ne plasează de o parte sau de alta a spectrului politic.
Globalizarea economică, scăderea taxelor, libertatea comerțului, libertatea fiecăruia de a beneficia de pe urma diviziunii internaționale a muncii sunt parte a dogmei liberale, de la cetățile grecești la Liga Hanseatică, Florența, Novgorod și până la orașe independente precum Hong Hong, Taiwan sau Singapore, globalizarea economică ne-a făcut pe toți mai bogați decât am fi fost în lipsa acesteia. Pentru un liberal globalizarea economică este chiar nucleul credinței sale, suntem liberali pentru că credem în logica proprietății private care ne împinge să milităm în favoarea diviziunii internaționale a muncii.
Globalizarea politică este însă cuprinsă în nucleul credinței socialiste. În timpul celebrei dispute ideologice cu dl. Stalin, dl. Troțki a avertizat asupra faptului că sistemul capitalist este o fantastică mașinărie de produs bunăstare, că socialismul trebuie instaurat la nivel global pentru a putea supraviețui, altminteri acesta va fi negreșit înfrânt. Pentru socialiști globalizarea politică sub instituții socialiste nu este doar un imperativ moral, este o condiție a supraviețuirii ideologiei socialiste.
Vedem mai sus că pentru un socialist globalizarea este un fenomen în primul rând politic, o dată ce s-a ajuns la globalizare politică restul modurilor în care putem înțelege globalizarea este secundar și neimportant.
Spre deosebire de (in)amicii noștri socialiști, noi liberalii vedem globalizarea economică ca fiind tipul favorit, tipul dezirabil de globalizare – globalizarea care ne place – în vreme ce suntem cu deosebire mefienți față de globalizarea politică, idealul liberal de organizare politică fiind fragmentarea politică, fragmentarea politică ce unora le poate părea extremă. Cel mai important filozof liberal în viață, dl. H.H. Hoppe spunea că ”visez la o Europă constând din 1000 de comunități fiecare având dimensiunea orașului Liechtenstein”. Este limpede motivul pentru care noi liberalii dorim fragmentare politică, credem că elitele vor încerca mereu să ne spolieze limitând libertatea economică, cea mai bună protecție împotriva elitelor fiind o lume compusă din state mici aflate în permanentă competiție pentru a atrage contribuabili. Competiția între state este posibilă doar în prezența fragmentării politice iar competiția este cu atât mai acerbă cu cât dimensiunile statelor devin mai mici. Este limpede că în momentul în care un stat de dimensiunea Liechtenstein-ului va exagera oprimându-și cetățenii, aceștia vor vota cu picioarele plecând într-alt stat. Posibilitatea oamenilor de a se muta dintr-un stat într-altul este invers proporțională cu mărimea statelor.
Am amintit mai sus de liberali sau de socialiști pentru că atât liberalii cât și socialiștii au un mod coerent ideologic de a se raporta la globalizare, își afirmă sistematic crezul. Prietenii conservatori îmi par mai puțin sistematici dar preferința pentru comunitate și firesc ar trebui să-i îndrume pe cei mai mulți dintre ei spre a nu fi în favoarea globalizării politice sau a celei rasiale iar ocazional să nu fie nici în favoarea celei comerciale deși vor admite virtuțile diviziunii internaționale a muncii.
Cred că cele de mai sus pot fi un ghid util fiecăruia dintre noi, atunci când vorbim despre globalizare trebuie să înțelegem ceea ce spunem și ceea ce ni se spune. Altminteri nu avem prea mari șanse de a fi luați în seamă, politicienii, ideologii ce-i controlează vor înțelege mereu altceva decât dorim noi să le transmitem. Confuzia voită și imprecizia căutată în exprimare au făcut posibile apartenența la Uniunea Europeană, dezvoltarea politică a acesteia dar și terorismul medical al ultimilor ani. Și tocmai de aceea ar trebui ca fiecare dintre noi să-și înțeleagă interesele legitime și sa nu sa mai lase înșelat de exprimări voit confuze găsite prin ziare sau în discursurile politicienilor.
