Trăim în țara în care nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru tragedii, însă mulți își arogă meritele dacă e vorba de vreo reușită. Așa am ajuns să asistăm la spectacolul pasării responsabilității de la unii la alții, în special la nivel înalt: de la ministrul Sănătății Vlad Voiculescu la premierul Cîțu, de la Voiculescu la Raed Arafat și așa mai departe.
Cred că nu a fost lună în care să nu fi citit despre vreun incident grav petrecut în vreun spital (fie el și „improvizat”), în urma căruia au murit oameni. Cel mai recent a fost cel din TIR-ul ATI de la Victor Babeș – trei oameni și-ai pierdut viața, din motive încă necunoscute, susține sursele oficiale. Neoficial, au apărut informații, cum că ar fi vorba de defecțiuni ale instalației de oxigen – cine știe de la ce firmă a fost cumpărată (Turcia? asamblată pe vapor?) și dacă respecta normele și parametrii corespunzători. Și mai grav este că din bâlbele politicienilor, reiese faptul că s-ar fi încercat mușamalizarea cazului – cred că din frică, mai ales că opinia publică reacționează imediat la tragediile din sistemul medical.
Anul trecut, un studiu IRES arăta că aproape trei sferturi dintre româniu au încredere în sistemul de sănătate din România pentru a face față situației actuale a răspândirii coronavirusului pe teritoriul țării. Adică, 72% dintre cei care au răspuns la acest sondaj de opinie au spus că au puțină și foarte puțină încredere în sistemul de sănătate din România pentru a face față situației în ceea ce privește noul coronavirus.
Mă întreb acum care o fi procentul? Ce se întâmplă în spitale ne îngrozește pe toți. Săptămâna trecută, povestea Emilia Șercan pe Facebook, „am văzut o știre la Digi24 despre o femeia cu o tumoră gigant care avea și COVID, care trebuia operată, însă intervenția a fost amânată pentru că nu exista un pat liber la ATI. Medicul chirurg care se ocupa de caz a spus la cameră că așteaptă ca cineva internat pe secția COVID la ATI să moară pentru a elibera un pat de terapie intensivă ca să o poată opera pe acea femeie”. Da, exact aici am ajuns, țara în care dacă ai nevoie de o intervenție chirurgicală trebui să aștepți să moară cineva.
