Într-o țară normală, fermierul e sprijinit. În România, primește 5 bani pe kilogram și o palmă peste obraz. Restul e pentru tirurile străine

Românii cultivă, sapă, irigă, culeg și apoi își aruncă producția pe câmp. La 0,5 bani kilogramul, cartofii nu se mai vând, ci se dau aproape gratis, dacă nu sunt direct abandonați în brazdă. Nu pentru că nu ar fi buni sau sănătoși, ci pentru că statul român refuză, cu încăpățânare criminală, să construiască depozite sau să sprijine fermierii care vor să o facă.

Avem producții record, dar suntem obligați să le distrugem. Nu putem păstra nimic, nu putem planifica, nu putem să ne susținem propriii agricultori. De ce? Pentru că nu avem depozite, pentru că Ministerul Agriculturii este o ruină birocratică, iar băncile tratează fermierii ca pe niște paria. Subvențiile ajung greu, creditele sunt scumpe, iar investițiile în infrastructura agricolă sunt zero.

În schimb, pe rafturile supermarketurilor tronează cartofii din Franța și Polonia. Frumos ambalați, bine conservați, promovați la raft. Pentru aceia se găsesc fonduri, pentru aceia există contracte avantajoase și parteneriate strategice. Fermierul român e bun doar să sape și să moară de foame. Am ajuns o colonie alimentară, condamnată să nu producă, ci să importe.

Fermierul român nu cere pomană. Cere doar șansa să-și poată păstra munca. Să poată ține cartoful în depozit până în februarie sau martie, când prețul nu va mai fi bătaie de joc. Dar statul nu vrea. Statul vrea să fim sclavi agricoli în propria țară, iar hrana noastră să devină compost.

Asta nu e economie de piață. E sabotaj național.