În ultimul timp, în perioada de pandemie, România a descoperit că poate funcționa și fără dosarul cu șină. Românii nu au mai fost obligați să stea la cozi imense pentru a-și plăti dările la stat, să umble de la o instituție la alta pentru a obține diferite acte și semnături. În urma unei ordonanțe dată de Guvern pe perioada pandemică, instituțiile și cetățenii au fost obligați să trimită, dar și să primească documente în format electronic.
Funcționarii publici au fost nevoiți să utilizeze tehnologia, iar oamenii și-au dat seama că digitalizarea îi poate ajuta. Acesta a fost un câstig mare în ceea ce privește serviciile publice digitale.
Ne gândeam dacă România a înteles ceva și dacă a ajuns la o concluzie generală privind digitalizarea? Se pare că nu, unele instituții imediat ce au ieșit din starea de urgență, s-au gândit să revină la hârtii și la clasicul dosar cu șină. Motivele fiind diverse, nu au capacitate tehnică de a construi o bază de date performantă și securizată, iar funcționarii nu sunt instruiți suficient în acest sens.
Deși birocrația ar trebui să servească cetățeanul în relația cu instituțiile statului, aceasta este percepută de cetățean ca pe un dușman al său. Sistemul public românesc este învins de birocrație.
În ciuda intențiilor privind digitalizarea serviciilor publice, este puțin probabil ca sistemul să nu se prăbușească.
Comportamentul prietenos pe care l-am văzut în această perioadă din partea instituțiilor nu o să rămână la fel după pandemie.
