Unirea principatelor a fost întradevăr un pas istoric pentru nația română și a rămas în conștiința generațiilor următoare ca un moment de cotitură prin legendele care s-au născut în iureșul acelor vremi. Toată lumea își amintește de Moș Ion Roată, care în înțelepciunea să taranesca vede în Unire ceva mult mai profund decât ștergerea unor granițe de pe hărțile vremii adică și un efort permanent și mereu actual de a pune umărul cu toții: “de la vlădică până la opincă”.
Rămase de legendă, înțelegerea acestor vorbe ar fi de folos acum poate mai mult ca niciodată, când provocările la care suntem supuși ca națiune sunt parcă mai puternice și mai amețitoare decât au fost în zbuciumata noastră istorie: nu mai avem războaie și nu mai plătim biruri la străini dar trudim pentru profitul lor, sperând la un strop de așa zisă libertate mai ceva decât robii din vechime, în țară sau afară, dezbinarea dintre noi fiind mai apăsătoare ca niciodată parcă.
Cea mai mare provocare vine tot din interior, pentru că vlădicii momentului nu par a înțelege că istoria se repetă; greul pare a fi numai pentru unii. Mai mult ca oricând avem nevoie de solidaritate, și cred că asta dă puterea unei națiuni, aspect mai greu de înțeles de cei care vremelnic ajung să ne hotărască soarta.
Se decretează purtatul măștii și distanțarea socială, primul ministru și acoliții de prim rang se pozeză între ei chefuind cu trabuce și țuică de Glasgow în primul birou al guvernului. Șmecherii de prin poliție și procuratura chefuiesc în buricul capitalei fără nici o jenă și fără teamă de repercusiuni.
Dorește statul să cumpere mășți pentru instituțiile spitaliceșți!? S-a rezolvat, apare o firmuliță a prietenului, prietenului unui fost coleg de școală care întâmplător se ocupă de așa ceva pe bani mulți.
Se dorește testarea suspecților și a contacților direcți, apare um medic tare priceput la a întreține apăsarea terorii sanitare, dar patronează o clinică unde cu totul întâmplător se fac asemenea teste.
Se închid hoteluri, magazine de cartier, cafenele , baruri, teatre, cabinete medicale de strictă necesitate, rămân oameni pe drumuri, investitorii trec prin clipe de coșmar văzându-și muncă de o viață distrusă; nici o problema, se găsesc niște binevoitori din multinaționale cu portărei în subordine pregățiți să-ți ofere te miri ce firfirei să-ți șterpelească afacerea.
Începe vaccinarea persoanelor vulnerabile și a celor în vârstă, hop apar în fiecare zi vre-o 5000 de becheri care sar peste rând și se vaccineză, bașcă privilegiații “lucrători esențiali”, sută la sută angajați la stat, în centre de vaccinare cu circuit închis. În loc să intre în pământ de rușine, își fac poze și se laudă, că prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul!
Asta nu-i unire fraților, atâta timp cât legea pentru unii-i mumă și pentru alții ciumă. Că legi avem dar nu se dorește a fi aplicate, pentru că unii vlădici sunt mai privilegiați decât opincarii.
Vă imaginați că fruntașii statului memorează și așteaptă cu emoție zilele de sărbătoare sau numără orele cum îl așteaptă copii pe Moș Crăciun, pentru a ieși în piețe împăunați în straie tradiționale?! Ei aș! Sunt niște funcționărași la ministerul de Interne care au în fișa postului să trimită în teritoriu cu ceva vreme înainte ce și cum trebuie făcut și cum trebuie să sune discursurile zornăitoare.
Suntem educați a crede că domnitorul Cuza ar fi făcut și ar fi dres multe lucruri bine, alții încerca să-i umbrească imaginea în amantlâcuri și depravare. Lăsăți-l în pace, și-a câștigat locul în istorie. Și dacă nu învățăm din faptele memorabile ale titanilor noștri, nu-i nimic, în înțelepciunea sa poporul român nu a memorat numai legende, mai notează și fabule moralizatoare. Conu Alecu Donici ne spune clar ce se întâmplă acolo unde nu-i unire: nimic nu se face!
Să luăm aminte:
” Racul, broască şi o ştiucă/ Într-o zi s-au apucat/ De pe mal în iaz s-aducă/ Un sac cu grâu încărcat. / Şi la el toţi se înhamă:/ Trag, întind, dar iau de samă/ Că sacul stă neclintit,/Căci se trăgea neunit./ Racul înapoi se da,/ Broască tot în sus sălta,/Ştiuca foarte se izbea/ Şi nimic nu isprăvea./ Nu ştiu cine-i vinovat;/ Însă, pe cât am aflat,/ Sacul în iaz nu s-au tras,/ Ci tot pe loc au rămas./ Aşa-i şi la omenire, Când în obşte nu-i unire:/ Nici o treabă nu se face/Cu izbândă şi cu pace.”
